Punk, nene!

       ”Un radio punk aș vrea să fie
         Ca să ne scoată din inerție,
         Să ne scape de toate aceste prostii
         Și să-i educe pe copii.”

Pentru a doua oară în viață, am simțit nevoia să aștern în scris, cu bune și cu rele, istoria ce mă leagă de una dintre trupele mele preferate, cu care am crescut împreună (ca să nu spun c-am îmbătrînit împreună) și alături de care am petrecut momente memorabile și-am adunat o sumedenie de amintiri, unele frumoase, altele mai triste. Prima oară a fost vorba de prietenii dragi de la Altar, tot într-un moment aniversar al formației; acum a venit rîndul celor de la ZOB, trupă care a împlinit anul acesta ”frageda” vîrstă de 25 de anișori.
                       

Povestea mea începe chiar mai înainte de 1993, într-un final de vacanță mare, cu o escapadă la București, mai exact cu o scurtă ”fugă” de-acasă, de la Suceava, împreună cu o colegă de liceu. Metaliste în devenire, eram ferm hotărîte să ajungem în Mecca rockerilor vremii, aka Piața Romană - ”Grădinița”. De prisos să mai spun că, odată ajunse acolo, am rămas fascinate de atmosferă. Îmi permit o mică digresiune, pentru cei mai tineri, care n-au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc: pe locul actualului Mc Donald's din Romană, în anii '90 se afla cîrciuma numită ”Grădinița”, locul de întîlnire al rockerilor din București și nu numai, la (realmente) doi pași de tarabele cu casete audio și de mica bodegă ”Turist”, care prelua surplusul de metaliști pe care nu-i mai cuprindea ”Grădinița”. O mare de pletoși în jeans găuriți, cu geci de motor, cu bocanci sau ciocate, cu lanțuri și ținte, ba chiar și vreo doi punkeri veseli, cu cîte-o furculiță de aluminiu agățată cu mîndrie în ureche, puneau țara la cale în jurul halbelor grele de sticlă, cu bere ieftină și rece, dezbăteau frenetic noutățile discografice ale momentului, legau prietenii și filozofau pe marginea vieții; mai exact - ardeau gazul de pomană în cel mai agreabil mod cu putință. La un Carpați de Sf. Gheorghe fără filtru, făcut poștă în cerc, am aflat c-ar mai exista un punct în care se adună rockerii, și anume la ”Turn”, căci, în epoca respectivă, rețelele de socializare nu existau nici în stadiul de utopie, iar oamenii socializau mult mai cinstit și mai plăcut, față în față, la un pahar de vorbă și-o tacla. Mai mult nici că ne-a trebuit! În mai puțin de jumătate de oră ne instalam la o cafea în locanta sus-amintită, unde, spre dezamăgirea noastră, nu se vedea nici țipenie de rocker, ci doar un chelner năuc ce bîntuia printre mesele goale și doi convivi cam afumați și trecuți binișor de prima tinerețe. Dacă doar întîmplarea a făcut să găsim restaurantul pustiu în ziua cu pricina sau dacă informția primită în Romană era falsă (ori o farsă), n-am aflat nici pînă în ziua de azi. Cert e însă că deplasarea la ”Turn” n-a fost, în cele din urmă, o plimbare complet inutilă, pentru că în viață nimic nu-i întîmplător. După ce ne-am terminat cafeaua, am decis că n-are niciun rost să mai atîrnăm pe-acolo fără motiv și am coborît în fața blocului-turn de lîngă Sala Palatului, unde ne-am oprit un moment, întrebîndu-ne încotro să ne îndreptăm pașii, în căutarea altor confrați într-ale muzicii. Și cum stăteam noi în expectativă, numai ce-și bagă soarta coada și ne scoate-n cale un băietan înalt și subțirel, cu ochi drăcoși, cu șapcă-n cap și fără plete (sic!), purtînd pe umăr un toc de chitară, care ne abordează cu nonșalanță și se recomandă cu aplomb: Vlad Dracul. E mult de-atunci și m-am cam ramolit, așa că nu mai țin minte cum se numea trupa în care ne-a spus că activează, în schimb, îmi amintesc cu precizie versurile unei piese, compoziție proprie, pe care a ținut să ni le împărtășească:

                                                          ”Am un atelier
                                                            Și fac piese din fier.
                                                            Și am și un halat,
                                                            Plin tot de căcat.”

Din vorbă în vorbă, ne-a recomandat călduros terasa Felix, de pe Batiștei, unde-am și aterizat în cele din urmă și unde-am dat pe gît o bere în cinstea salvatorului nostru, apărut ca din senin. În paranteză fie spus, picioarele mele au bătut ulterior de nenumărate ori drumul spre vila veche și elegantă, cu măsuțe intime, presărate prin curtea mare și umbrită de copaci impunători, așa că-i ramîn îndatorată lui Vlad pentru multele ore plăcute pe care l-am petrecut la Felix în anii mei de studețtie.
                                       

Raita prin Capitală s-a încheiat cu succes, m-am reîntors în urbea natala și mi-am văzut liniștită de viață, de școală și de muzica rock, pînă în anul de grație 1993, cînd am revenit în București, de astă dată cu ”acte în regulă”, de studentă la jurnalistică. Încă din primul semestru am descoperit Fun Radio, care nu era tocmai ”un radio punk”, dar difuza muzică de calitate și mai transmitea și un Top Românesc datorită căruia am luat contact cu o mulțime de trupe de mare angajament (ZOB, UDDU, Cronos, Tectonic, Rising Shadow etc.), majoritatea aflate la început de carieră. Unele s-au pierdut pe drum, altele în schimb au devenit de-a lungul anilor niște clasice în viață, de care am rămas iremediabil îndragostită, pe vecie. În scurt timp aveam să fac și alte descoperiri amuzante și surprinzătoare. Prima dintre ele a fost aceea că realizatorul Top-ului pe care ajunsesem să-l ascult cu sfințenie, săptămînă de săptămînă, îmi era coleg de an la facultate. După știința mea, Romulus Constantinescu e stabilit actualmente în Marea Britane, dar mi-ar face mare plăcere să am ocazia de a-l reîntîlni vreodată în carne și oase și de a-i mulțumi retroactiv pentru emisiunea care mi-a cizelat în tinerețe gusturile muzicale. Revenind la povestea noastră, următoarea surpriză avea să vină în iarna lui 1994, dacă nu cumva îmi joacă feste memoria. Pe ZOB îi ascultasem deja la radio și mă rodea teribil dorința de a-i vedea și live, pe vreuna din scenele patriei. Așa că debordam de entuziasm cînd am aflat ca pohta ce-am pohtit se va materializa sub forma unei cîntari la Teatrul ”Ion Creanga”. Un teatru pentru copii, ce-i drept, dar ce importanță mai avea? La urma urmei, nu eram toți niște copii ceva mai mari, și cei de pe scenă, și cei care aveau să umple sala pînă la refuz? În deschiderea concertului s-au desfășurat băieții de la Vank (e cale taaareee lungă de la ce și cum cînta Vank-ul de atunci, pînă la ce prestează Vunk-ul de azi, dar asta e o cu totul altă istorie...), după care, cei patru enfants terribles numiți ZOB au acaparat fără drept de apel atît scena, cît mai ales publicul. Probabil că v-ați întrebat deja în ce naiba constă surpriza despre care pomeneam mai sus... Vă mai amintiți de găliganul cu ochi albaștri, cu atelierul și cu halatul lui frumos mirositor, din prima parte a poveștii mele? Ei bine, domnișorul în cauză se afla pe scenă, în fața ochilor mei căscați de uimire, cu o chitară bass agățată de gît, răcnind la microfon din toți bojocii, și nu singur, ci flancat de-a stînga și de-a dreapta de încă doi lungani, de-ai fi zis că  patronul spiritual al teatrului în care ne aflam își trimisese pe scenă un personaj desprins din basmul său celebru: Păsări-Lăți-Lungilă , în triplu exemplar.
                                     

Inutil să vă mai spun că m-am umflat instantaneu în pene de mîndria de-a fi întîlnit cîndva face to face ditamai rockstar-ul (la propriu si la figurat) :)) Deasemenea, e de la sine înțeles c-a fost dragoste la prima audțtie (și live, nu numai radiofonică) și c-am devenit die-hard fan Zob, cu începere din seara respectivă. De menționat că întîlnirea cu ”ansamblul vocal-instrumental” ZOB a coincis cu perioada mea de rebeliune, cînd ascultam în draci Dead Kennedys, Ramones, Die Toten Hosen și The Clash și cînd am tocit, pur și simplu, prin audiții în exces, caseta achiziționată din Romană - the one and only ”Never Mind the Bollocks, Here's the Sex Pistols”, așa că descoperirea unei trupe românești din zona punk, punk-rock, a picat la marele fix. (Peste cîțiva ani aveam să cunosc la Costinești un punker din Bacău, care m-a convins să trag o piesă de-a trupei lui pe-o caseta de-a mea, peste ”Kill' em All”, printr-o replică memorabilă: ”Casetă cu Metallica mai găsești să-ți cumperi, dar cu ”Ploaia” de la Scandal cine știe cînd te mai întîlnești!” Iată că anul acesta și formația Scandal serbează 20 de ani de existență, dar, la vremea respectivă, ZOB combătea încă fără concurență pe scena de gen din România.)
Ahtiată după tot ce înseamnă rock, cu toate genurile și subgenurile lui, urmăream cu aviditate toate publicațiile și emisiunile de profil, nu foarte numeroase în epoca respectivă, așa că am țopăit de-a binelea de bucurie cînd i-am văzut pe ZOB și pe micul ecran, la ”Întîlnirea de la miezul nopții”, fostul ”TeleTop” al lui Petre Magdin, de la postul public de televiziune. Anul 1995, cred, mi-a adus un cadou inedit: un split EP ZOB/UDDU, editat într-un tiraj limitat, pentru care am orbecăit pe niște străduțe întortocheate dintr-o zonă a Bucureștiului nefamiliară mie, în căutarea postului de radio UniPlus, de unde m-am întors triumfătoare cu trofeul. La finele lui 2011, prietenul Costy de la Ura De După Ușă mi-a semnat coperta discului păstrat cu mult drag de-a lungul anilor și de-atunci mă tot căznesc să prind momentul în care să-i sporesc valoarea de colecție și cu autografele domnilor de la ZOB.
                                       

A urmat ”Parodisiac”-ul, album de debut compus din cover-uri haioase, dintre care unele au făcut istorie. Legenda spune că ”Drumurile noastre” a fost la un pas de a fi reeditată împreună cu Dan Spătaru, după ce acesta și-a depășit revolta provocată de varianta celor de la ZOB, proiect eșuat însă din pricina dispariției acestuia din urmă. Favorita mea ramîne însă ”My Bonnie”, poate și pentru că mi-o fredona mama cînd eram copil. Însă în varianta The Beatles, din păcate :))
Cînd am intrat la liceu, eram ferm convinsă ca pasul următor va fi Facultatea de Filologie, dar apariția revistei ”Pop, Rock & Sport ”, devenită ulterior ”Pop, Rock & Show”, mi-a schimbat subit opțiunea. Am decis pe loc că voi deveni absolventă de jurnalistică, cu scopul declarat (o, sfîntă naivitate!) de a-mi trece într-o bună zi semnătura în paginile celei mai complete publicații cu profil muzical a vremii. Nu absolvisem încă facultatea cînd visul a devenit realitate. Pasiunea mea devoratoare m-a adus în postura de redactor muzical al revistei conduse de Andrei Partoș, redenumită între timp ”Vox Pop Rock”.

 Satisfacția mi-a fost cu atît mai mare cu cît noua mea poziție mi-a oferit șansa extraordinară de a scrie despre formațiile mele preferate, printre care s-a numărat, desigur, și ZOB. În 1998 am avut plăcerea și onoarea de a recenza ”Telenovelas” - al doilea album al trupei, căruia cred că i-am acordat o notă de 8, pentru că pe-atunci eram mai catolică decît Papa. Îmi repar acum greșeala și îi dau din toată inima un 10 cu felicitări, pe care și l-a cîștigat cu prisosință în cei 20 de ani de audiție pe repeat. Ca de altfel toate celelalte albume, pe care le-am ascultat pînă la exasperare, fie ele pe casetă audio sau pe CD. În toate vacanțele, ”drumurile mele” se derulează în ritm de ZOB, cu volumul la maximum, iar de 18 ani încoace e regulă: fiecare călătorie spre litoral începe și se sfîrșește cu ”Marea 2000 si 3 de 1”.
Că tot veni vorba de mare, rememorez cu zîmbetul pe buze mici episoade estivale legate de pasiunea mea pentru ZOB. Într-o vară toridă mă aflam în Vama Veche, pentru defunctul festival Stufstock, de la care n-am absentat niciodată, atît cît a rezistat. Pe la amiază mă îndreptam spre scenă, unde trupele făceau probe de sunet, și coincidența a făcut să trec pe lîngă o mașină parcată în apropiere, în care musiu Vlase trăgea un pui de somn, pe locul din dreapta, cu geamul portierei larg deschis. N-aș putea spune nici acum ce demon năstrușnic m-a îmboldit în clipa aceea să-i trag un bobîrnac peste cozorocul șepcii. Am conștientizat instantaneu gafa și-am regretat gestul, dar o comisesem deja și regretele erau tardive. După cum e lesne de imaginat, omul a sărit ca ars și mi-a administrat un binemeritat perdaf, căci, cui naiba i-ar pica bine o astfel de sperietură și-un asemenea mod barbar de-a fi trezit din somn? :)) M-am îndepărtat cu coada-ntre picioare și-am ramas plouată pînă tîrziu în noapte, cînd am reușit în cele din urmă să-mi cer scuzele de rigoare în culise și-am udat marea împăcare cu un pahar de bere, în spatele scenei.
Revăd o secvență petrecută tot în Vamă, la o masă de la Stuf, într-o dimineață însorită de 1 Mai muncitoresc: Cosmin (alias Poke), prieten de-al meu din copilărie și ”frate de cruce” cu cei de la ZOB, mă beștelește pentu că fumez ca un turc. ”Îi tot spun și lui Vlase (care-o făcea între timp pe Jedi-ul la masa vecină) c-o să-l bage în groapă țigările astea nenorocite!” Deocamdată, atît Vlase, cît și eu rezistăm pe baricade. Tu, însă, prietene, n-ai avut de lucru și te-ai dus acolo înaintea noastră, cu toate că n-aveai viciul tutunului, și-ai lăsat un mare gol, la masa de lemn din Vamă și-n sufletele noastre.
                                             

Despre petrecerile de pomină de la ”Parașute”, care se încheiau mult după răsăritul soarelui, cu ”Macarale”, ”Broscuța Oac” și dans pe mese sau despre închiderea de sezon, cu berea împărțită moca ultimilor mușterii, nici nu mă mai apuc să vă povestesc, că m-apucă ziua de mîine.
În cei peste 20 de ani de ședere în Capitală i-am urmat pe Vlase, Moșu, Forrest și Lonți pe la mai  toate cîntările lor, prin toate cluburile și barurile cu muzică live din București și nu numai: Backstage, Lăptăria lui Enache, Fire Club, Barfly, Club A, Keoke, Fabrica și lista ar putea continua... Metaforic vorbind, pot spune că cine n-a luat parte măcar o dată-n viață la un concert ZOB a trăit degeaba :) Și n-am zis întîmplător  ”a lua parte” în loc de ”a asista”, pentru că la concertele lor, de piatră să fii și tot participi la ”nebunia” generală și devii părtaș la dezmățul muzical de pe scenă, prelungit cu succes și în public. Ca să vă faceți o idee, citez cu aproximație dintr-o piesă cu schepsis de pe ”Deviant”, care-mi  place tare mult: cînd  vine ZOB în recital, se lasă ”cu rupere de oase și cu șprițuri printre nori”.

          
 (Da, da! Aia de chirăie "Bineee, ZOB!" la final c'est moi, în caz că vă-ntrebați cumva )

Un  ”loc de pierzanie” tare drag inimii mele, unde-am semnat condica ani de zile, aproape seară de seară, a fost Lăptăria lui Enache, cu tot cu terasa aferentă. Sus, la Motoare, am trăit cu mare entuziasm două lansări de album ale celor patru magnifici: ”Printre nori” (un concert de milioane, care-a reunit pe aceeași scenă feblețele mele, ZOB și Fără Zahar) și ”Zulu Oscar Bravo”, album bilingv, subapreciat, deși conține cîteva piese extrem de reușite, cum ar fi ”Killer”, de pildă.
Pe ușa sufrageriei mele din București tronează și-n ziua de azi un afiș A4, alb-negru, cu văcuța-mascotă a Lăptăriei, de la un concert ZOB de neuitat pentru mine. Anjunsă la locul faptei cu vreo două ore mai devreme, am avut nu știu ce treabă la parter, cu puțin înainte ca băieții să urce pe scenă. Întîmplător, odată cu mine a urcat în lift și Moșu, însoțit de o altă persoană. Toți am schimbat două vorbe cu doamna Lili, nemuritoarea liftieră care migălea mereu la goblenuri, în lumina chioară a neonului, iar Moșu, într-un acces de amabilitate, mi-a adresat un zîmbet și-un salut, cu toate că nu ne cunoșteam decît cel mult din vedere. Țin minte că am bîiguit ceva cu juma' de gură, mi s-au înmuiat genunchii, m-am îmbujorat ca un rac fiert și-am ieșit din lift pe jumătate lesinata, pe jumătate plutind de fericire :))
                                           

În decembrie 2007 am șters-o englezește de la petrecerea de Crăciun a agenției de publicitate unde lucram, ținută într-un local avangardist și exclusivist de pe lînga Cișmigiu, și-am galopat prin zăpadă ca un cal de curse spre Lăptărie, unde avea loc o lansare de album pe care nu voiam s-o ratez. Odată ajunsă, am dat nas în nas cu Kirk, vechi și îndrăgit amic, veteran al radiourilor românești, aproape nelipsit de la  prima măsuță din fața scenei înguste. La o bucată de noapte, după încheierea evenimentului în cauză, dragul de Kirk și-a amintit că ZOB au concert în Barfly și-a reușit să mă convingă (fără prea mare efort, recunosc) s-o pornim într-acolo. Zis și făcut! Ne-am cocoțat amîndoi într-un taxi și mi-am continuat turul de forță nocturn, cărăbănind după mine o ditamai sarsanaua, cu ținuta de gală, de la petrecerea firmei. După cum era de așteptat, cînd am descins noi triumfal în club, cîntarea se terminase de ceva vreme și băieții începuseră deja să demonteze sculele. Ne-am înecat și noi amarul într-o bere, două, trei și-am ajuns acasă în zori, ruptă de oboseală, dar ferm hotărîtă ca la viitoarele concerte ZOB să mă prezint la ora de începere reglementară.
La multe alte cîntări cu ZOB am mai fost și multe alte amintiri am adunat, dar n-am timp să vi le-nșir aici pe toate. Vă mai pomenesc doar despre concertul concertelor, cînd am mers la Fabrica pe-un ger de crăpau pietrele și-ngheța Iadul, ca să intru alături de ZOB în noul an, 2015. ”Happy Punk 'n' Roll New Year's Eve” a fost o paranghelie strașnică, iar în ceea ce mă privește, cel mai tare Revelion de pînă acum; și-am petrecut ceva Revelioane de senzație la viața mea... Cu această ocazie, un puștan cot la cot cu care mă înghesuiam în fața scenei mi-a făcut complimentul suprem, gratulîndu-mă cu titlul de ”Cel mai batrîn fan ZOB în viață” :))
În ultimii ani i-am văzut din ce în ce mai rar, nu pentru că așa am vrut eu, ci pentru că așa a decis viața, De 25 de ani aștept în zadar să-i aducă cineva la Suceava. A fost la un pas să se întîmple, în 2015: turneul de promovare a albumului ”Deviant” ar fi trebuit să ajungă și la 31 Motor' s Pub. Cu doar două săptămîni înaintea datei stabilite, a survenit dezastrul de la Colectiv și lumea s-a oprit pentru o vreme-n loc. Atunci cînd viața cluburilor și-a concertelor și-a reluat cursul, proiectata întîlnire cu ZOB la Suceava a redevenit o utopie. Dar cum speranța moare ultima, încă mai trag nădejde să-l conving pe Cezar de la 31 să ni-i aducă pe baieți în Bucovina într-o bună zi, nu prea îndepărtată. ”Iar pîn-atuncea vă urez să ne-auzim cu bine/ S-avem pe masă bunătați și damigene pline!”
La final, mai vreau sa adaug, dragii mei zob-eri, că prin muzica voastră mi-ați adus multe momente de fericire-n stare pură. Și-ascultați la fata!: fericirea nu-i ceva de lepădat, într-o lume plină de rahat. Cam ca halatul ăla virtual al lui Vlase. Căruia o să-i fac plăcerea (lui Vlase, nu halatului, of course) să-i spun despre ce s-a petrecut cu ZOB în acești 25 de ani doar atît: a fost DRĂGUȚ! Foarte drăguț! Extraordinar de drăguț!
O ultimă paranteză, promit! Fericită ați făcut-o și pe mama mea, care era topită după piesa ”Printre nori”. Printre nori, unde s-a mutat și ea între timp. Îmi amintesc că a fost extrem de încîntată la nunta lui Poke, cînd i-am făcut o fotografie cu Vlase, pus la patru ace cum nu mi-a mai fost dat să-l văz vreodată.
Hai c-am picat din nou în borcanul cu melancolie și se duce naibii tot feng-shui-ul!
Să-ncheiem dară într-o notă veselă și optimistă, pentru că așa se cade! La Mulți Ani, ZOB! Și la mulți bani, că n-am auzit sa fi făcut vreodată rău cuiva! La cît mai multe cîntări, la care să ajung și eu! Toate cele cuvenite celor de la Jandarmerie și lu' nea Nelu de la FSN!
La Mulți Ani, Vlad, Mihai, Andrei, Laurențiu și Doru! May the Force be with you!
Punk's not dead! Amen to that!

P.S. V-am spus vreodată că vă mulțumesc din suflet pentru piesa aia extraordinară, tristă, frumoasă și, din nefericire, teribil de adevărată - ”Sa ne pupați în cur!”? Posibil... Dar nici dacă v-aș mai mulțumi de încă o mie de ori, tot n-ar fi destul. În fond, la ce v-ați putea aștepta de la o sentimentală incurabilă ca mine? :)