sâmbătă, 9 iunie 2018

Punk, nene!

       ”Un radio punk aș vrea să fie
         Ca să ne scoată din inerție,
         Să ne scape de toate aceste prostii
         Și să-i educe pe copii.”

Pentru a doua oară în viață, am simțit nevoia să aștern în scris, cu bune și cu rele, istoria ce mă leagă de una dintre trupele mele preferate, cu care am crescut împreună (ca să nu spun c-am îmbătrînit împreună) și alături de care am petrecut momente memorabile și-am adunat o sumedenie de amintiri, unele frumoase, altele mai triste. Prima oară a fost vorba de prietenii dragi de la Altar, tot într-un moment aniversar al formației; acum a venit rîndul celor de la ZOB, trupă care a împlinit anul acesta ”frageda” vîrstă de 25 de anișori.
                       

Povestea mea începe chiar mai înainte de 1993, într-un final de vacanță mare, cu o escapadă la București, mai exact cu o scurtă ”fugă” de-acasă, de la Suceava, împreună cu o colegă de liceu. Metaliste în devenire, eram ferm hotărîte să ajungem în Mecca rockerilor vremii, aka Piața Romană - ”Grădinița”. De prisos să mai spun că, odată ajunse acolo, am rămas fascinate de atmosferă. Îmi permit o mică digresiune, pentru cei mai tineri, care n-au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc: pe locul actualului Mc Donald's din Romană, în anii '90 se afla cîrciuma numită ”Grădinița”, locul de întîlnire al rockerilor din București și nu numai, la (realmente) doi pași de tarabele cu casete audio și de mica bodegă ”Turist”, care prelua surplusul de metaliști pe care nu-i mai cuprindea ”Grădinița”. O mare de pletoși în jeans găuriți, cu geci de motor, cu bocanci sau ciocate, cu lanțuri și ținte, ba chiar și vreo doi punkeri veseli, cu cîte-o furculiță de aluminiu agățată cu mîndrie în ureche, puneau țara la cale în jurul halbelor grele de sticlă, cu bere ieftină și rece, dezbăteau frenetic noutățile discografice ale momentului, legau prietenii și filozofau pe marginea vieții; mai exact - ardeau gazul de pomană în cel mai agreabil mod cu putință. La un Carpați de Sf. Gheorghe fără filtru, făcut poștă în cerc, am aflat c-ar mai exista un punct în care se adună rockerii, și anume la ”Turn”, căci, în epoca respectivă, rețelele de socializare nu existau nici în stadiul de utopie, iar oamenii socializau mult mai cinstit și mai plăcut, față în față, la un pahar de vorbă și-o tacla. Mai mult nici că ne-a trebuit! În mai puțin de jumătate de oră ne instalam la o cafea în locanta sus-amintită, unde, spre dezamăgirea noastră, nu se vedea nici țipenie de rocker, ci doar un chelner năuc ce bîntuia printre mesele goale și doi convivi cam afumați și trecuți binișor de prima tinerețe. Dacă doar întîmplarea a făcut să găsim restaurantul pustiu în ziua cu pricina sau dacă informția primită în Romană era falsă (ori o farsă), n-am aflat nici pînă în ziua de azi. Cert e însă că deplasarea la ”Turn” n-a fost, în cele din urmă, o plimbare complet inutilă, pentru că în viață nimic nu-i întîmplător. După ce ne-am terminat cafeaua, am decis că n-are niciun rost să mai atîrnăm pe-acolo fără motiv și am coborît în fața blocului-turn de lîngă Sala Palatului, unde ne-am oprit un moment, întrebîndu-ne încotro să ne îndreptăm pașii, în căutarea altor confrați într-ale muzicii. Și cum stăteam noi în expectativă, numai ce-și bagă soarta coada și ne scoate-n cale un băietan înalt și subțirel, cu ochi drăcoși, cu șapcă-n cap și fără plete (sic!), purtînd pe umăr un toc de chitară, care ne abordează cu nonșalanță și se recomandă cu aplomb: Vlad Dracul. E mult de-atunci și m-am cam ramolit, așa că nu mai țin minte cum se numea trupa în care ne-a spus că activează, în schimb, îmi amintesc cu precizie versurile unei piese, compoziție proprie, pe care a ținut să ni le împărtășească:

                                                          ”Am un atelier
                                                            Și fac piese din fier.
                                                            Și am și un halat,
                                                            Plin tot de căcat.”

Din vorbă în vorbă, ne-a recomandat călduros terasa Felix, de pe Batiștei, unde-am și aterizat în cele din urmă și unde-am dat pe gît o bere în cinstea salvatorului nostru, apărut ca din senin. În paranteză fie spus, picioarele mele au bătut ulterior de nenumărate ori drumul spre vila veche și elegantă, cu măsuțe intime, presărate prin curtea mare și umbrită de copaci impunători, așa că-i ramîn îndatorată lui Vlad pentru multele ore plăcute pe care l-am petrecut la Felix în anii mei de studețtie.
                                       

Raita prin Capitală s-a încheiat cu succes, m-am reîntors în urbea natala și mi-am văzut liniștită de viață, de școală și de muzica rock, pînă în anul de grație 1993, cînd am revenit în București, de astă dată cu ”acte în regulă”, de studentă la jurnalistică. Încă din primul semestru am descoperit Fun Radio, care nu era tocmai ”un radio punk”, dar difuza muzică de calitate și mai transmitea și un Top Românesc datorită căruia am luat contact cu o mulțime de trupe de mare angajament (ZOB, UDDU, Cronos, Tectonic, Rising Shadow etc.), majoritatea aflate la început de carieră. Unele s-au pierdut pe drum, altele în schimb au devenit de-a lungul anilor niște clasice în viață, de care am rămas iremediabil îndragostită, pe vecie. În scurt timp aveam să fac și alte descoperiri amuzante și surprinzătoare. Prima dintre ele a fost aceea că realizatorul Top-ului pe care ajunsesem să-l ascult cu sfințenie, săptămînă de săptămînă, îmi era coleg de an la facultate. După știința mea, Romulus Constantinescu e stabilit actualmente în Marea Britane, dar mi-ar face mare plăcere să am ocazia de a-l reîntîlni vreodată în carne și oase și de a-i mulțumi retroactiv pentru emisiunea care mi-a cizelat în tinerețe gusturile muzicale. Revenind la povestea noastră, următoarea surpriză avea să vină în iarna lui 1994, dacă nu cumva îmi joacă feste memoria. Pe ZOB îi ascultasem deja la radio și mă rodea teribil dorința de a-i vedea și live, pe vreuna din scenele patriei. Așa că debordam de entuziasm cînd am aflat ca pohta ce-am pohtit se va materializa sub forma unei cîntari la Teatrul ”Ion Creanga”. Un teatru pentru copii, ce-i drept, dar ce importanță mai avea? La urma urmei, nu eram toți niște copii ceva mai mari, și cei de pe scenă, și cei care aveau să umple sala pînă la refuz? În deschiderea concertului s-au desfășurat băieții de la Vank (e cale taaareee lungă de la ce și cum cînta Vank-ul de atunci, pînă la ce prestează Vunk-ul de azi, dar asta e o cu totul altă istorie...), după care, cei patru enfants terribles numiți ZOB au acaparat fără drept de apel atît scena, cît mai ales publicul. Probabil că v-ați întrebat deja în ce naiba constă surpriza despre care pomeneam mai sus... Vă mai amintiți de găliganul cu ochi albaștri, cu atelierul și cu halatul lui frumos mirositor, din prima parte a poveștii mele? Ei bine, domnișorul în cauză se afla pe scenă, în fața ochilor mei căscați de uimire, cu o chitară bass agățată de gît, răcnind la microfon din toți bojocii, și nu singur, ci flancat de-a stînga și de-a dreapta de încă doi lungani, de-ai fi zis că  patronul spiritual al teatrului în care ne aflam își trimisese pe scenă un personaj desprins din basmul său celebru: Păsări-Lăți-Lungilă , în triplu exemplar.
                                     

Inutil să vă mai spun că m-am umflat instantaneu în pene de mîndria de-a fi întîlnit cîndva face to face ditamai rockstar-ul (la propriu si la figurat) :)) Deasemenea, e de la sine înțeles c-a fost dragoste la prima audțtie (și live, nu numai radiofonică) și c-am devenit die-hard fan Zob, cu începere din seara respectivă. De menționat că întîlnirea cu ”ansamblul vocal-instrumental” ZOB a coincis cu perioada mea de rebeliune, cînd ascultam în draci Dead Kennedys, Ramones, Die Toten Hosen și The Clash și cînd am tocit, pur și simplu, prin audiții în exces, caseta achiziționată din Romană - the one and only ”Never Mind the Bollocks, Here's the Sex Pistols”, așa că descoperirea unei trupe românești din zona punk, punk-rock, a picat la marele fix. (Peste cîțiva ani aveam să cunosc la Costinești un punker din Bacău, care m-a convins să trag o piesă de-a trupei lui pe-o caseta de-a mea, peste ”Kill' em All”, printr-o replică memorabilă: ”Casetă cu Metallica mai găsești să-ți cumperi, dar cu ”Ploaia” de la Scandal cine știe cînd te mai întîlnești!” Iată că anul acesta și formația Scandal serbează 20 de ani de existență, dar, la vremea respectivă, ZOB combătea încă fără concurență pe scena de gen din România.)
Ahtiată după tot ce înseamnă rock, cu toate genurile și subgenurile lui, urmăream cu aviditate toate publicațiile și emisiunile de profil, nu foarte numeroase în epoca respectivă, așa că am țopăit de-a binelea de bucurie cînd i-am văzut pe ZOB și pe micul ecran, la ”Întîlnirea de la miezul nopții”, fostul ”TeleTop” al lui Petre Magdin, de la postul public de televiziune. Anul 1995, cred, mi-a adus un cadou inedit: un split EP ZOB/UDDU, editat într-un tiraj limitat, pentru care am orbecăit pe niște străduțe întortocheate dintr-o zonă a Bucureștiului nefamiliară mie, în căutarea postului de radio UniPlus, de unde m-am întors triumfătoare cu trofeul. La finele lui 2011, prietenul Costy de la Ura De După Ușă mi-a semnat coperta discului păstrat cu mult drag de-a lungul anilor și de-atunci mă tot căznesc să prind momentul în care să-i sporesc valoarea de colecție și cu autografele domnilor de la ZOB.
                                       

A urmat ”Parodisiac”-ul, album de debut compus din cover-uri haioase, dintre care unele au făcut istorie. Legenda spune că ”Drumurile noastre” a fost la un pas de a fi reeditată împreună cu Dan Spătaru, după ce acesta și-a depășit revolta provocată de varianta celor de la ZOB, proiect eșuat însă din pricina dispariției acestuia din urmă. Favorita mea ramîne însă ”My Bonnie”, poate și pentru că mi-o fredona mama cînd eram copil. Însă în varianta The Beatles, din păcate :))
Cînd am intrat la liceu, eram ferm convinsă ca pasul următor va fi Facultatea de Filologie, dar apariția revistei ”Pop, Rock & Sport ”, devenită ulterior ”Pop, Rock & Show”, mi-a schimbat subit opțiunea. Am decis pe loc că voi deveni absolventă de jurnalistică, cu scopul declarat (o, sfîntă naivitate!) de a-mi trece într-o bună zi semnătura în paginile celei mai complete publicații cu profil muzical a vremii. Nu absolvisem încă facultatea cînd visul a devenit realitate. Pasiunea mea devoratoare m-a adus în postura de redactor muzical al revistei conduse de Andrei Partoș, redenumită între timp ”Vox Pop Rock”.


 Satisfacția mi-a fost cu atît mai mare cu cît noua mea poziție mi-a oferit șansa extraordinară de a scrie despre formațiile mele preferate, printre care s-a numărat, desigur, și ZOB. În 1998 am avut plăcerea și onoarea de a recenza ”Telenovelas” - al doilea album al trupei, căruia cred că i-am acordat o notă de 8, pentru că pe-atunci eram mai catolică decît Papa. Îmi repar acum greșeala și îi dau din toată inima un 10 cu felicitări, pe care și l-a cîștigat cu prisosință în cei 20 de ani de audiție pe repeat. Ca de altfel toate celelalte albume, pe care le-am ascultat pînă la exasperare, fie ele pe casetă audio sau pe CD. În toate vacanțele, ”drumurile mele” se derulează în ritm de ZOB, cu volumul la maximum, iar de 18 ani încoace e regulă: fiecare călătorie spre litoral începe și se sfîrșește cu ”Marea 2000 si 3 de 1”.
Că tot veni vorba de mare, rememorez cu zîmbetul pe buze mici episoade estivale legate de pasiunea mea pentru ZOB. Într-o vară toridă mă aflam în Vama Veche, pentru defunctul festival Stufstock, de la care n-am absentat niciodată, atît cît a rezistat. Pe la amiază mă îndreptam spre scenă, unde trupele făceau probe de sunet, și coincidența a făcut să trec pe lîngă o mașină parcată în apropiere, în care musiu Vlase trăgea un pui de somn, pe locul din dreapta, cu geamul portierei larg deschis. N-aș putea spune nici acum ce demon năstrușnic m-a îmboldit în clipa aceea să-i trag un bobîrnac peste cozorocul șepcii. Am conștientizat instantaneu gafa și-am regretat gestul, dar o comisesem deja și regretele erau tardive. După cum e lesne de imaginat, omul a sărit ca ars și mi-a administrat un binemeritat perdaf, căci, cui naiba i-ar pica bine o astfel de sperietură și-un asemenea mod barbar de-a fi trezit din somn? :)) M-am îndepărtat cu coada-ntre picioare și-am ramas plouată pînă tîrziu în noapte, cînd am reușit în cele din urmă să-mi cer scuzele de rigoare în culise și-am udat marea împăcare cu un pahar de bere, în spatele scenei.
Revăd o secvență petrecută tot în Vamă, la o masă de la Stuf, într-o dimineață însorită de 1 Mai muncitoresc: Cosmin (alias Poke), prieten de-al meu din copilărie și ”frate de cruce” cu cei de la ZOB, mă beștelește pentu că fumez ca un turc. ”Îi tot spun și lui Vlase (care-o făcea între timp pe Jedi-ul la masa vecină) c-o să-l bage în groapă țigările astea nenorocite!” Deocamdată, atît Vlase, cît și eu rezistăm pe baricade. Tu, însă, prietene, n-ai avut de lucru și te-ai dus acolo înaintea noastră, cu toate că n-aveai viciul tutunului, și-ai lăsat un mare gol, la masa de lemn din Vamă și-n sufletele noastre.
                                             

Despre petrecerile de pomină de la ”Parașute”, care se încheiau mult după răsăritul soarelui, cu ”Macarale”, ”Broscuța Oac” și dans pe mese sau despre închiderea de sezon, cu berea împărțită moca ultimilor mușterii, nici nu mă mai apuc să vă povestesc, că m-apucă ziua de mîine.
În cei peste 20 de ani de ședere în Capitală i-am urmat pe Vlase, Moșu, Forrest și Lonți pe la mai  toate cîntările lor, prin toate cluburile și barurile cu muzică live din București și nu numai: Backstage, Lăptăria lui Enache, Fire Club, Barfly, Club A, Keoke, Fabrica și lista ar putea continua... Metaforic vorbind, pot spune că cine n-a luat parte măcar o dată-n viață la un concert ZOB a trăit degeaba :) Și n-am zis întîmplător  ”a lua parte” în loc de ”a asista”, pentru că la concertele lor, de piatră să fii și tot participi la ”nebunia” generală și devii părtaș la dezmățul muzical de pe scenă, prelungit cu succes și în public. Ca să vă faceți o idee, citez cu aproximație dintr-o piesă cu schepsis de pe ”Deviant”, care-mi  place tare mult: cînd  vine ZOB în recital, se lasă ”cu rupere de oase și cu șprițuri printre nori”.

          
 (Da, da! Aia de chirăie "Bineee, ZOB!" la final c'est moi, în caz că vă-ntrebați cumva )

Un  ”loc de pierzanie” tare drag inimii mele, unde-am semnat condica ani de zile, aproape seară de seară, a fost Lăptăria lui Enache, cu tot cu terasa aferentă. Sus, la Motoare, am trăit cu mare entuziasm două lansări de album ale celor patru magnifici: ”Printre nori” (un concert de milioane, care-a reunit pe aceeași scenă feblețele mele, ZOB și Fără Zahar) și ”Zulu Oscar Bravo”, album bilingv, subapreciat, deși conține cîteva piese extrem de reușite, cum ar fi ”Killer”, de pildă.
Pe ușa sufrageriei mele din București tronează și-n ziua de azi un afiș A4, alb-negru, cu văcuța-mascotă a Lăptăriei, de la un concert ZOB de neuitat pentru mine. Anjunsă la locul faptei cu vreo două ore mai devreme, am avut nu știu ce treabă la parter, cu puțin înainte ca băieții să urce pe scenă. Întîmplător, odată cu mine a urcat în lift și Moșu, însoțit de o altă persoană. Toți am schimbat două vorbe cu doamna Lili, nemuritoarea liftieră care migălea mereu la goblenuri, în lumina chioară a neonului, iar Moșu, într-un acces de amabilitate, mi-a adresat un zîmbet și-un salut, cu toate că nu ne cunoșteam decît cel mult din vedere. Țin minte că am bîiguit ceva cu juma' de gură, mi s-au înmuiat genunchii, m-am îmbujorat ca un rac fiert și-am ieșit din lift pe jumătate lesinata, pe jumătate plutind de fericire :))
                                           

În decembrie 2007 am șters-o englezește de la petrecerea de Crăciun a agenției de publicitate unde lucram, ținută într-un local avangardist și exclusivist de pe lînga Cișmigiu, și-am galopat prin zăpadă ca un cal de curse spre Lăptărie, unde avea loc o lansare de album pe care nu voiam s-o ratez. Odată ajunsă, am dat nas în nas cu Kirk, vechi și îndrăgit amic, veteran al radiourilor românești, aproape nelipsit de la  prima măsuță din fața scenei înguste. La o bucată de noapte, după încheierea evenimentului în cauză, dragul de Kirk și-a amintit că ZOB au concert în Barfly și-a reușit să mă convingă (fără prea mare efort, recunosc) s-o pornim într-acolo. Zis și făcut! Ne-am cocoțat amîndoi într-un taxi și mi-am continuat turul de forță nocturn, cărăbănind după mine o ditamai sarsanaua, cu ținuta de gală, de la petrecerea firmei. După cum era de așteptat, cînd am descins noi triumfal în club, cîntarea se terminase de ceva vreme și băieții începuseră deja să demonteze sculele. Ne-am înecat și noi amarul într-o bere, două, trei și-am ajuns acasă în zori, ruptă de oboseală, dar ferm hotărîtă ca la viitoarele concerte ZOB să mă prezint la ora de începere reglementară.
La multe alte cîntări cu ZOB am mai fost și multe alte amintiri am adunat, dar n-am timp să vi le-nșir aici pe toate. Vă mai pomenesc doar despre concertul concertelor, cînd am mers la Fabrica pe-un ger de crăpau pietrele și-ngheța Iadul, ca să intru alături de ZOB în noul an, 2015. ”Happy Punk 'n' Roll New Year's Eve” a fost o paranghelie strașnică, iar în ceea ce mă privește, cel mai tare Revelion de pînă acum; și-am petrecut ceva Revelioane de senzație la viața mea... Cu această ocazie, un puștan cot la cot cu care mă înghesuiam în fața scenei mi-a făcut complimentul suprem, gratulîndu-mă cu titlul de ”Cel mai batrîn fan ZOB în viață” :))
În ultimii ani i-am văzut din ce în ce mai rar, nu pentru că așa am vrut eu, ci pentru că așa a decis viața, De 25 de ani aștept în zadar să-i aducă cineva la Suceava. A fost la un pas să se întîmple, în 2015: turneul de promovare a albumului ”Deviant” ar fi trebuit să ajungă și la 31 Motor' s Pub. Cu doar două săptămîni înaintea datei stabilite, a survenit dezastrul de la Colectiv și lumea s-a oprit pentru o vreme-n loc. Atunci cînd viața cluburilor și-a concertelor și-a reluat cursul, proiectata întîlnire cu ZOB la Suceava a redevenit o utopie. Dar cum speranța moare ultima, încă mai trag nădejde să-l conving pe Cezar de la 31 să ni-i aducă pe baieți în Bucovina într-o bună zi, nu prea îndepărtată. ”Iar pîn-atuncea vă urez să ne-auzim cu bine/ S-avem pe masă bunătați și damigene pline!”
La final, mai vreau sa adaug, dragii mei zob-eri, că prin muzica voastră mi-ați adus multe momente de fericire-n stare pură. Și-ascultați la fata!: fericirea nu-i ceva de lepădat, într-o lume plină de rahat. Cam ca halatul ăla virtual al lui Vlase. Căruia o să-i fac plăcerea (lui Vlase, nu halatului, of course) să-i spun despre ce s-a petrecut cu ZOB în acești 25 de ani doar atît: a fost DRĂGUȚ! Foarte drăguț! Extraordinar de drăguț!
O ultimă paranteză, promit! Fericită ați făcut-o și pe mama mea, care era topită după piesa ”Printre nori”. Printre nori, unde s-a mutat și ea între timp. Îmi amintesc că a fost extrem de încîntată la nunta lui Poke, cînd i-am făcut o fotografie cu Vlase, pus la patru ace cum nu mi-a mai fost dat să-l văz vreodată.
Hai c-am picat din nou în borcanul cu melancolie și se duce naibii tot feng-shui-ul!
Să-ncheiem dară într-o notă veselă și optimistă, pentru că așa se cade! La Mulți Ani, ZOB! Și la mulți bani, că n-am auzit sa fi făcut vreodată rău cuiva! La cît mai multe cîntări, la care să ajung și eu! Toate cele cuvenite celor de la Jandarmerie și lu' nea Nelu de la FSN!
La Mulți Ani, Vlad, Mihai, Andrei, Laurențiu și Doru! May the Force be with you!
Punk's not dead! Amen to that!

P.S. V-am spus vreodată că vă mulțumesc din suflet pentru piesa aia extraordinară, tristă, frumoasă și, din nefericire, teribil de adevărată - ”Sa ne pupați în cur!”? Posibil... Dar nici dacă v-aș mai mulțumi de încă o mie de ori, tot n-ar fi destul. În fond, la ce v-ați putea aștepta de la o sentimentală incurabilă ca mine? :)

miercuri, 1 iulie 2015

Are YOU the Rocker? "I Am the Rocker"

Weekend-ul acesta, un nou festival dedicat rockerilor își va face debutul în peisajul concertistic din România. In perioada 4-5 iulie, la Romexpo va avea loc prima ediție "I Am the Rocker Festival". Line-up-ul cuprinde o varietate de trupe care au scris istorie în diverse ramuri ale muzicii rock sau metal, pe plan internațional: Dream Theater, Soulfly, Mayhem, Carcass, Kamelot, Black Star Riders (The New Thin Lizzy), Skindred, Myrath, Arkona, Mike Terrana. Pe lângă acestea, pe cele trei scene ale festivalului vor mai evolua și artiști români cu mare priză la public: Celelalte Cuvinte, Kempes, Kistvaen, White Walls, Breathelast, Goodbye to Gravity, Hatemode, Diamonds Are Forever, Negative Core Project, Dirty Shirt, QuantiQ, Target și Blutrina. Evenimentul organizat de Phoenix Entertainment se anunță a fi unul de anvergură, ce își propune să ofere publicului prezent nu doar muzică de calitate, prin intermediul numelor sonore de pe afiș, ci și o sumedenie de concursuri și activități amuzante. De exemplu, Beer Championship, Air Guitar Battle sau Concursul de Pogo. Fericiții câștigători ai acestor concursuri vor avea un motiv suplimentar de bucurie: în cadrul ediției de la anul a festivalului, vor beneficia de acces în backstage, unde-i vor putea întâlni pe membrii trupelor participante.
Un alt aspect inedit al festivalului constă în ideea organizatorilor de a le pune blogger-ilor la dispoziție o zonă special amenajată și de a le oferi posibilitatea inițierii pe blog a unui concurs cu trei invitații duble la "I Am the Rocker".
Pentru a participa la acest concurs, tot ce trebuie să faceți este să menționați într-un comentariu trupa sau trupele pe care doriți  în mod special să le vedeți la acest festival.
Concursul se va încheia pe 2 iulie, la ora 21:00.
Câștigătorii vor fi anunțați pe blog în cursul dimineții de 3 iulie.
Mult succes și țineți aproape! \m/

Later edit: cei trei câștigători ai concursului sunt Andreea Dan, Ruxandra Tudorica și signum mortificationis.
Pentru detalii suplimentare vă rog să o contactați pe Andra Vasile, la adresa de e-mail: andra@phoenixentertainment.ro

miercuri, 30 mai 2012

Slayer - Une histoire d'amour

Rindurile de fata constituie primul articol pe care il public pe Metalhead si ma bucur nespus ca au ca subiect trupa Slayer,una dintre favoritele mele din toate timpurile.Au trecut mai bine de 20 de ani de cind i-am descoperit pe zeii thrash-ului si dupa un coup de foudre la prima auditie le-am urmarit pina in zilele noastre parcursul muzical caracterizat prin seriozitate,inspiratie,profesionalism si sinceritate.Daca mi-ar fi spus cineva in urma cu doua decenii ca va sosi ziua in care sa-i vad si sa-i ascult live pe Slayer,as fi considerat ca-si bate joc de mine,intr-atit de neverosimila parea o astfel de perspectiva in Romania anilor ''90.Si iata ca ma pregatesc cu "fluturasi in stomac" sa traiesc pentru a treia oara experienta naucitoare a unui concert Slayer!

Imi amintesc cu mare drag de primele articole vestimentare inscriptionate cu logo-ul unei trupe,pe care le-am arborat cu nedisimulata mindrie in tineretea mea zbuciumata.In vara lui ''91 am strabatut Parisul in lung si-n lat in cautarea unui "boutique rock",a carui adresa mi-o notasem cu sfintenie din revista Rocker.Cind l-am dibuit in sfirsit,dupa indelungi cautari,am fost cuprinsa subit de doua stari contradictorii: extazul absolut la vederea tricoului cu Slayer care trona in mijlocul vitrinei minusculului magazin si crunta dezamagire provocata de cartonasul de pe usa,care anunta ca boutique-ul e inchis din nu mai stiu ce motive blestemate.Dupa jumatate de ora in care nu mi-am putut desprinde ochii de pe minunatia inaccesibila din vitrina,am plecat cu sufletul greu,consolindu-ma doar cu gindul (la fel de putin incurajator) ca pretul T-shirt-ului depasea cu mult intregul buget al excursiei mele in Franta.M-am intors in schimb in tara cu o mindrete de geaca clasica de blugi,pe care un coleg de liceu inzestrat cu talent artistic mi-a decorat-o pe spate cu un imens logo Slayer handmade.A doua piesa de rezistenta a garderobei mele "metal" a fost un tricou cu Slayer achizitionat in primul an de facultate de la magazinul Concord,cu celebra acvila imprimata pe fond alb:))) si pentru care am scos din buzunar fara regrete contravaloarea bursei mele scolare pe doua sau trei luni.Obosit,labartat si ingalbenit de trecerea anilor,primul meu tricou "original" figureaza si acum in colectia personala de "relicve" rock.

O buna parte din discografia Slayer o pastrez pina in ziua de azi in format de casete audio,de provenienta poloneza(celebrele in epoca Takt si Vivo) si cu toate ca au trecut 20 de ani de atunci,tot nu-mi pot reprima invidia care ma incerca de fiecare data cind o vizitam pe fiica profesorului de latina din liceu,fericita posesoare a "Live Undead"-ului pe vinil oiginal.Un disc pe care cred ca l-am tocit realmente in urma nenumaratelor auditii si pe care n-am reusit sa-l obtin nici cu pretul celor mai tentante oferte posibile:))) In "muzeul" meu se mai regasesc si casetele VHS cu videoclipuri Slayer "trase" de la MTV Headbanger''s Ball,iar de pe pereti ma intimpina zi de zi posterele cu Araya & Co.,pescuite cu perseverenta de-a lungul timpului de prin Metal Hammer,Hard Rock Magazine,Rock Hard si alte reviste de profil.

Acestea fiind spuse,cred ca nu e greu de imaginat emotia pe care am incercat-o pe 7 iulie 2008,pe stadionul din Kavarna,cu ocazia primei intilniri cu legendarii exponenti ai fenomenului Bay Area (considerati astfel cu toate ca trupa nu s-a format in regiunea omonima).I-am descoperit aproape neschimbati,plini de energie si cu un chef de cintat nealterat de trecerea timpului.Si daca la vecinii bulgari am fost atit de bulversata si coplesita de importanta momentului,abia la concertul de la Bucuresti am gasit cit de cit calmul necesar pentru a-i observa pe fiecare mai cu atentie.Mi-au ramas intiparite in memorie zimbetul larg si cuceritor pe care Mr.Araya l-a abordat de fiecare data cind s-a adresat publicului intre piese si relatia pe care a stabilit-o cu fanii inca din primele momente,reusind sa "anuleze" ca prin farmec distanta dintre scena si spectatori.Dupa acest (mult prea) scurt show Slayer la care am avut bucuria sa asist,am ramas asemenea calatorului prin desert care dupa ce soarbe citeva picaturi de apa se simte si mai insetat ca inainte:)

Motiv pentru care astept cu o infrigurare de nedescris ocazia de a-i vedea pentru prima oara pe "taticii" thrash-ului intr-un concert de sine statator,pe care sa-l pot gusta cum se cuvine,de la primele acorduri pina la uralele finale ale multimii.Cu toate ca regret enorm faptul ca pe 4 iunie Jeff Hanneman va lipsi din "formula de aur",respect decizia celorlalti membri ai trupei de a-i acorda colegului lor ragazul necesar pentru a se recupera in urma nefericitelor peripetii prin care a trecut in ultima perioada.

Cu gindul la apropiata zi in care uraganul Slaytanic se va dezlantui asupra Arenelor Romane,in loc de bun ramas va las cu magistrala butada:

"GOD LISTENS TO SLAYER"

marți, 13 decembrie 2011

Punct si de la capat

Am avut parte de un final de an senzational din punct de vedere concertistic.Am inceput in forta cu un fest(in) rock caruia ii doresc nenumarate editii de acum incolo.

Sub titulatura "Rock Legends" in zilele de 5 si 12 noiembrie am avut ocazia sa ma delectez cu show-urile de exceptie a doua trupe metal cult,pe care acum vreo douazeci de ani nici n-as fi visat sa le vad vreodata:SODOM siVENOM.

N-am decit cuvinte de lauda,

atit la adresa artistilor cit si a organizatorilor.
Totul a mers snur,
intrarea s-a facut fara probleme si in timp util,
atmosfera a fost extraordinara,
iar spectacolul de pe scena fara cusur.

Mi-as fi dorit sa relatez cu lux de amanunte fiecare dintre cele doua concerte,dar de fiecare data am fost prea coplesita de ceea ce am vazut ca sa-mi mai pot aduna impresiile intr-o forma cit de cit coerenta.:))

Multumiri intregii echipe care a facut posibil acest dublu eveniment si in mod special,thank you Mr.Coro

pentru surprizele de la after party:)

Pe Sodom i-am vazut pentru a doua oara,

dar pot spune cu mina pe inima ca show-ul de la Bucuresti mi-a placut mai mult decit cel de la Kavarna Rock Fest,


desi dupa concertul de anul trecut n-as fi crezut ca se poate mai bine de atit.

Venom-ul abia mi-a deschis apetitul
si sper sa am ocazia de a-i mai vedea cindva,cel putin inca o data.

In cea de-a treia simbata consecutiva am pornit din nou spre Arenele Romane,
de asta data pentru Amon Amarth,As I Lay Dying si Septic Flesh.

M-as fi intors acasa extrem de incintata si dupa acest concert daca n-ar fi fost problemele de la intrare,

in urma carora m-am numarat printre "victimele colaterale" care au ratat in totalitate recitalul celor de la SF.

Am mai scris aici despre acest subiect si nu vreau sa-mi mai rasucesc singura cutitul in rana,

asa ca ma rezum la a spune ca am incercat sa ignor gustul amar cu care am intrat in cort

si sa ma bucur pe cit s-a putut de prestatia celorlalte doua trupe din program.

Partea cea mai frumoasa a fost ca in decurs de trei saptamini am avut ocazia de a ma intilni cu o multime de prieteni,

mai noi si mai vechi,

dintre care pe unii nu-i mai vazusem de ani de zile.

Trupele de pe afisul "Rock Legends" au reusit sa scoata din "vizuina" aproape toata generatia de metalisti ai anilor 80-90,

asa ca media de virsta a publicului a fost sensibil mai ridicata decit la alte evenimente de rock/metal de pe la noi.

Dupa atitea nume mari,a urmat o binevenita schimbare,sub forma unei cintari de club,
pricinuita de lansarea ep-ului "Sint Andrei",semnat Din Umbra.
Un concert underground,intr-un spatiu mic si cu lume cam
putina,care mi-a amintit de atmosfera de pe vremuri din Le Noir.

A fost o seara foarte agreabila,
dovada ca si la show-ul unor formatii autohtone te poti simti la fel de bine ca si la un festival cu trupe de renume international.
Nici n-am apucat sa-mi trag bine sufletul si dupa doua zile am revenit in Club Elephant,

de asta data pentru un eveniment epocal:))

Ura De Dupa Usa,intr-o formula aproape complet diferita de cea in care i-am cunoscut cu multi multi ani in urma,
dar "condusa" de acelasi inegalabil Costy,


trecut de asta data din spatele tobelor in
prima linie,pe post de vocalist.


Publicul a fost alcatuit aproape integral din fanii de alta data,

toti prieteni vechi si pusi pe sotii.

S-a lasat cu crowdsurfing,

cu piese cintate aproape integral de spectatorii carora Costy le-a incredintat in repetate rinduri microfonul


si bineinteles cu berea care a curs in valuri,
in pofida faptului ca toti cei prezenti au proclamat in cor alaturi de trupa

ca nici pina in ziua de azi nu s-a mai gasit nemuritoarea "Sticluta".:)))

Dupa dezmatul apocaliptic cu UDDU,a urmat un eveniment de mare clasa,in ambianta selecta a Salii Palatului:concertul aniversar Celelalte cuvinte- 30 de ani.
Nu mai are rost sa reiau povestea;am scris deja cit de frumos a fost;

pentru curiosi - a se vedea postarea http://lsdrock.blogspot.com/2011/12/celelalte-cuvinte-calatorie-in-timp.html

Ultima intimplare muzicala dinaintea "vacantei de iarna",avea sa fie lansarea celui mai recent album Altar,

intitulat "Mantra ",

care marcheaza si implinirea a 20 de ani de activitate.

La Fabrica a fost o seara intre prieteni si o atmosfera specifica oricarui show Altar.

Cine a fost macar o data la un concert de-al baietilor stie despre ce vorbesc.
Surpriza serii a constituit-o pentru mine reintilnirea cu Nimrod,fostul chitarist al trupei clujene,si mini-recitalul pe care l-a sustinut cu proiectul sau instrumental.
Odata "incalzita" lumea,pe scena a urcat "the young & the restless" dreamteam -Altaaaaaar!

Ce s-a intimplat in sala n-as putea sa spun,pentru ca mi-am petrecut o parte din concert facind poze,

iar cealalta parte cocotata in picioare pe un scaun de linga scena si scuturind cu spor din plete.

Evident ca s-au cintat piesele de pe noul album,pe care fiecare dintre participanti l-a primit ca bonus la achizitionarea biletului,

dar s-a facut si o trecere in revista a celor 20 de ani de muzica,prin intermediul bucatilor mai vechi,devenite intre timp adevarate hituri.

Seara a trecut cam prea repede dupa umila mea parere;

si daca Altar s-ar fi hotarit sa mai cinte inca pe-atita,zau ca nu m-as fi suparat:))

Momentan am bagat CD-ul la ascultare intensiva,nu de alta dar vreau sa ma familiarizez cit mai rapid cu noile melodii,astfel incit la concertul urmator sa le pot cinta cit ma tin plaminii,odata cu trupa.
De acum se poate spune ca am cam incheiat cu rock-ul si cintarile pe anul in curs.E momentul pentru o mica pauza de reincarcare a bateriilor,pentru ca la anul sa o pot lua de la capat cu forte proaspete.Deja se anunta o lunga lista de evenimente care de care mai tentante pentru 2012 si,spre deosebire de alti ani in care primele doua luni erau moarte din acest punct de vedere,acum vom incepe din scurt sarabanda,cu Arch Enemy-ul din 18 ianuarie.Lista concertelor viitoare e lunga si valoroasa,cu RHCP,Motorhead,Dimmu Borgir,Artmania etc.si e departe de a fi definitivata.Ca sa nu mai vorbim de turneul pricinuit de senzationala reunire Black Sabbath,pe care trag nadejde sa-i vad pe undeva la anul.Pina atunci putina odihna nu strica...vorba vine odihna,pentru ca de Craciun,Bucovina cinta "acasa",asa ca nici la Suceava n-o sa ajung sa duc dorul muzicii live de calitate.As zice ca acesta va fi chiar ultimul concert pe anul in curs,dar pina pe 31 decembrie a mai ramas ceva timp si n-ar fi prima oara cind primarul metal din Kavarna m-ar face sa iau drumul Bulgariei in noaptea de Revelion \m/
Acestea fiind spuse,ma declar mai mult decit satisfacuta de bilantul rock al sfirsitului de an si le doresc tuturor tovarasilor de "suferinta" un 2012 plin de cintari extrordinare si distractie cit cuprinde!Rock on!